Aceştia se recunosc destul de uşor cu cei ce le seamănă şi pot deveni foarte rapid comunicativi chiar dacă nu le stă în fire, atâta vreme cât împărtăşesc frica de nou şi înclinaţia spre judecată a celorlalţi. Ei bine, numitorul comun al acestei tipologii de oamenii "înverşunaţi", pentru care am analizat cazurile recent întâlnite, (cu un răgaz de cel puţin 72 de ore... şi îmi permit încă să-mi reconsider părerea faţă de subiect) este următorul: de regulă, indivizii aceştia nu au citit nimic în viaţa lor, sau nu mai mult de 3 cărţi, iar dacă întamplător au citit peste 10-20 de cărţi este foarte probabil să fi fost toate scrise de acelaşi autor.Astfel, doresc să (le) remarc ceea ce Lazarev spunea (într-o carte numită "Diagnosticarea Karmei - vol II" :) ) cum că unii oamenii ascultă acelaşi lucru de o mie de ori, descoperind mereu câte ceva nou, în timp ce alţii ascultă un lucru nou doar ca să-şi confirme ceea ce ştiau deja. Siguranţă şi eficienţă, vor spune unii.
Firca de credinţă, şi de perspectivă, spun eu,... care vine dintr-o mare frică de instabilitate.
Ei bine dragilor, stabilitatea nu va permite niciodată evoluţiei să se înfăptuiască.
Transformarea nu este un lucru rău, ci dimpotrivă. Oamenii care se schimbă, sau îşi doresc să se schimbe, reprezintă salvarea lumii acesteia ce trage să rămână rea şi mizerabilă. Oamenii care rămân cu zecile de ani la fel,... nu prea înţeleg nimic din viaţa dăruită lor. Frica de instabilitate condamnă la o viaţă lentă-letală. Speranţa nu are loc acolo; credinţa nici atât..., doar aşteptarea morţii veşnice cu nădragii-n vine. Ei bine, unii "nebuni" vor mai mult. Doresc să creadă şi sunt liberi să creadă! ei bine, pentru asta ei vor îndura mereu. Vor avea rezistenţă, asuprire, prigoană. Aceşti oamenii ce caută mereu şi se transformă, şi care cred în viaţă după moarte, sunt văzuţi ca duşmani, înşelători sau agitatori pentru că ameninţă stabilitatea omului fricos şi informaţia fixă din mintea acestuia, încropită pe frustări, complexe şi traume (omul inteligent sau maimuţa cu frică de moarte).
Nu există mai mari prizonieri ai minţii decât cei ce se consideră cu adevărat liberi, iar cei ce prizonieri fiind, cu străduinţă luptă pentru cele ce ochii nu văd şi liberi vor fi aceştia chiar şi întru moarte şi vii vor fi inimile lor în veci.
Viaţa noastră nu este un obiect ce necesită grijă fizică şi intelectuală, ci o străduinţă sufletească şi spirituală cu năzuinţă către ceva mai mult decât ceea ce simţim, vedem sau gândim. De ce avea dreptate Petre Ţuţea, spunând: "Gloria este o plantă care înfloreşte târziu pe morminte"? Oare nu pentru prigoana celor care nu înţeleg şi hulesc şi schingiuiesc fără minte pe cei ce vor să fie mai mult şi nu mai mare? Oricum, frumos trebuie să fie şi mare dar de la Dumnezeu, să fi prigonit pentru Adevăr şi libertatea sufletului tău.
Doamne ajută
